Imi privesc viata. Si vad ca totul e format din alegerile pe care le-am facut si pe care le voi mai face. Realizez ca responsabil pentru tot ce mi se intampla nu sunt ceilalti desi isi au si ei partea lor de vina... partea cea mai mare insa imi revine mie. Eu sunt principalul vinovat de tot ce se intampla... nu imi place sa recunosc asta. Dar nu pot sa ma ascund pentru o vesnicie. Sunt in pana de idei. Cum sa repar ce am stricat? Nu stiu. De exemplu azi mi-am dezamgit un prieten, si asta ma doare. Sunt in cadere libera. Caut sa ma prind de ceva si nu reusesc. As vrea sa strig dupa ajutor dar mi-e teama... daca strigatul meu va ramane fara raspuns? Mai bine ma fac ghem ca poate asa ma voi opri... dar stai ca nici asta nu merge. Cred ca mai bine ma las sa alunec... si ma intreb: oare de data asta cat de jos voi ajunge? Ma infior la vederea acestei intrebari.
Oare cui ii foloseste acest blogg? Sunt atat de egoist incat vad ca numai mie imi este util. Si asta pentru ca aici imi vars nebunia, veninul... vor veni vremuri cand nebunia si veninul vor pieri... dar pana atunci mai e ceva, nu stiu cat timp dar important e ca sa apara si altceva decat chestii din astea nocive... nocive pentru unii, benefice pentru altii...
In incheiere vreau sa va las o poezie... nu e scrisa de mine... nu am eu atata talent...
Calugarul batran imi sopteste din prag
de Lucian Blaga

Tinere care mergi prin iarba schiţului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aţtept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inima.