duminică, 11 aprilie 2010

dupa punct...

E noapte de primavara... timpurie. Solitudinea si linistea imi stapanesc cu tiranie lumea. Nu ma deranjeaza. Sunt ala mele, fac parte din mine... de ce trebuie sa mai lupt cu ele? Am luptat pana acum si se pare ca nu am avut sorti de izbanda... unul din prietenii mei mi-ar zice ca nu m-am straduit destul, ca nu am dat totul in aceasta ''lupta"... eu zic ca am dat totul si nu am reusit sa inving. Asa ca am adoptat o alta atitudine... le accept. Le iau asa cum sunt si din acest moment al acceptarii pot incepe schimbarea. Totusi acceptarea tacerii si a solitudinii, acceptarea singuratatii si a linistii nu sunt lucruri usoare... le-am invatat, cred eu, dupa o lunga perioada de timp petrecuta in prezenta lor. Au fost momente cand m-au durut, cand m-au adus in pragul disperarii, nebuniei, sinuciderii... Acum parca nici nu le simt. Ma inconjoara, imi domina universul interior si exterior si parca nu imi pasa... nu ma dor... nu ma afecteaza negativ... oare am ajuns sa ma regasesc pe mine? Sa ajung sa pot spune fara prea multa analiza ca asta sunt eu?
Raspunsurile vor veni cu timpul... pana atunci voi continua viata. Potentialul, mi-a spus odata o prietena, e in mine... imi zicea ca e mare si lumea are nevoie de el. Pana la acel moment, al lansarii nevoii respective, trebuie sa il investesc, sa il cresc, sa il dezvolt... aici intervine problema: nu am mai facut asta pana acum... si, sincer sa fiu, habar nu am cum sa o fac. Deci cred ca ma voi prinde pe parcurs.
Asa ca sunt aici un solitar, dupa cum spunea Bacovia,...