Da, stiu ca e trecut de miezul noptii. Si eu inca incerc sa scap de realitatea care incepe sa ma copleseasca. Nu pot adormi... e normal doar am consumat aproape toata cantitatea de fericire cumparata(2.5l). Acum simt durerea si ca sufletul doare cu adevarat. Nu credeam ca sufletul poate sa doara... el nu e materie... cum deci ma poate face sa sufar... si totusi traiesc durerea... dezamagit de mine si de lume... Fara viitor si fara trecut... nici macar clipa prezenta nu imi apartine... si cu toate astea ma plang ca o baba nesuferita... dar asta e... nu poti sa fii fericit cand suferinta te copleseste...
Asadar sunt singur in noapte. Am vazut un film... m-a rapit pt cateva clipe de realitate... partea nasoala a fost cand am vazut genericul de final... atunci parca o voce mi-a spus... "Back to reality" Si adevarul e ca realitatea doare al naibii de rau.
Si ma intreb de ce mai scriu toate chestiile astea? Oare vreau eu sa imi descopar sufletul in fata intregii lumi... asta da intrebare: de ce naiba imi descriu trairile pe un blog pe care oricine il poate accesa? Oare nu pt ca inconstient strig dupa ajutor si dupa salvare? Oare nu e in natura umana sa caute solutii care sa o scape de suferinta? De ce mai scriu? De ce mai continui? De ce mai traiesc? Cine sunt si de ce exist? Daca nu imi gasesc locul pe pamant ce rost mai am aici? Daca nu ma integrez niciunde de ce naiba am mai venit pe lume? Si ma intreb daca mai vreau sa traiesc vesnic.... nu stiu... daca imi va fi mai bine ma bag... daca nu... naspa...

Intre doua lumi...

Cineva a spus odata ca suntem calatori pe acest pamant. In aceste zile nu ma mai simt un calator ci mai degraba un pribeag, un nomad fara casa si fara masa... unul din acei oameni care nu isi gasesc locul nicaieri in acest univers. M-am saturat de aceasta situatie. Dar se pare ca alta nu am si nici nu intrevad curand vreo schimbare.
Am incercat sa adopt o alta atitudine referitor la societate. Nu indraznesc sa spun ca a fost ceva rau in acesta noua "orientare" ci mai degraba un nou pas in a cunoaste lumea asa cum e ea.Acum am acel sentiment al metisului sau al mulatrului. Simt ca apartin de doua lumi si nici una nu ma reprezinta, nici una nu ma satisface pe deplin... nici una din ele nu ma accepta asa cum mi-as dori... Niciuneia nu ii pot oferi dragostea pe care mi-as dori sa o primesc la randul meu. Apartin tuturor si niciunuia. Sunt la mijloc... neutru... cenusiu... zona cenusie imi apartine... in ceata aceasta ma ascund, o explorez si imi dau seama ca la un anumit moment va disparea insa atunci nu stiu ce voi face...
Ma simt gol si totodata plin de mii de trairi si sentimente... Simt incheierea toamnei... regret trecerea acestui anotimp... nu imi displace iarna, ba chiar o ador si asta nu pt zapada sau schiuri si alte sporturi specifice acestui anotimp... iubesc iarna datorita linistii si pacii ce o emana... Totul pare mort si inchetat... insa aparentele insala si aceata dovada ne-o da primavara... Asadar e vremea de iernat... Ce imi displace acestui anotimp sunt acele sarbatori... Insa despre aceste lucruri vom vorbi intr-un alt episod...
Sfarsit de toamna... oare voi ma prinde inca una? intrebare data muritorilor... dar raspunsul? cine il va da?...

ganduri din ceata...

Afara noaptea si-a intrat pe deplin in drepturi. Ceata a coplesit orasul sedat de atata agitatie. Linistea domneste nestingherita pe strazile pustii de viata. Prin ceata acestei nopti de toamna trece un tanar... linistit si incet poarta in spate chitara la care cu cateva minute inainte a cantat... mainile... intr-o mana avea ce mai ramasese din cei 2,5 l de fericire iar in cealalta cauta melodia ce voia s-a asculte la mp3. Mergand el asa pe strada isi aduse aminte de gandurile avute serile trecute... si s-a gandit ca ar fi bine sa le impartaseasca cu cineva... si ia ghici... a ales sa le impartaseasca cu cel care citeste aceste randuri acum...
Dragostea cu forta nu se poate... cam asa suna o vorba spusa de batrani... Si daca nu exista doua persoane nu se poate face dragoste. A realizat ca tot ce simtise si tot ce crezuse a fost doar in el si in mintea lui... inca o data imaginatia l-a inselat... Si-a privit viata si si-a analizat automatismele ce il protejau de durere si de dezamagire... le-a luat pe fiecare in parte si le-a pus sub microscop... Si intr-adevar asa a fost... cand era deprimat si in depresie, cand tensiunea interioara era de nesuportat, cand sufletul il durea si gemea in el imaginatia ii dadea solutia... posedand o imaginatie bogata si alimentata inca din copilarie cu tot felul de informatii acest tanar era capabil sa isi creeze o lume a lui... o lume in care el facea regulile, o lume in care putea sa fie si sa faca tot ceea ce in viata reala nu putea si "nu avea voie " sa faca... si uite asa a ajuns sa nu mai traiasca in lumea asta... supravietuia in realitate dar de trait traia numai in lumea visului... iluzia l-a orbit facandu-l sa creada ca este reala... si aceasta convingere ii era alimentata de anumite lucruri ce le facea trupul lui, anumite reactii ale acestuia ce aveau menirea sa ii ca ceea ce visase era real... insa totul se spulbera in cateva secunde... trezirea la realitate doare... il innebunea... isi dorea sa nu se fi trezit niciodata...
Important in toata povestea acestui tanar este ca el a devenit constient de tragedia vietii lui. Si-a dat seama ce se intampla cu el nu de in totalitate ok. A avut un punct de plecare... un punct din care a decis sa isi schimbe viata... sa inceapa sa traiasca in real si nu numai in imaginar... chiar daca realitatea e cruda si adevarul doare, chiar daca viata de grea si pt unii nemiloasa... trebuie sa o traim si trebuie sa ne bucuram de ea... pretul pt verbul a trai nu e mic si nici mare... e doar unul singur... pretul verbului a trai e unul singur si acela esti tu... propria ta persoana... daca vrei e eul tau...
La aceste concluzii a ajuns tanarul calator prin noaptea tarzie de toamna... Chiar daca afara ceata devenea tot mai deasa in el era limpede totul... cel putin pana la urmatoarea sapatura in sufletu-i stingher... poate chiar din acest motiv ceata ii era asa de bine cunoscuta... nu il deranja, nu il obosea si nu il enerva... pt ca stia ca ea ii e atat de aproape si atat de prezenta incat a ajuns sa o iubeasca... ea era chiar in sufletul lui... si traind-o stie ca ea nu e negativa ci doar un mijloc prin care esti " fortat" sa cauti raspunsuri, sa cercetezi lucruri si sa analizezi viata la rece...
Acum il las pe tanar sa isi continue drumul... mai are ceva de mers pana acasa... iar pe mine incepe sa ma cuprinda somnul... Asa ca noapte buna!!!P.S. Avem bilete... again... Floarea de Iris ne asteapta si noi pe ea... asa ca pe curand...

Eu si toamna...

E o seara cetoasa de toamna tarzie. Iar ma apropiu cu usurinta de acel ceas mult drag mie... miezul noptii... In difuzoare canta naiul o melodie desprinsa parca din alta lume... iar eu o ascult... si vreau sa o simt in fiinta-mi desfigurata de muritor ordinar ce sunt...
N-am scris de mult ceea ce simt... probabil ca nu am simtit mai deloc sau am simtit atat de mult incat nu am mai avut timp sa si scriu. Am ajuns la concluzia ca pretul pe care trebuie sa il platim pt a fi noi insine e tocmai singuratatea... si cum omului nu ii place sa fie singur majoritatea oamenilor se conformeaza societatii... isi creeaza masti si fiind ca le poarta uneori abuziv si necontrolat ajung sa se identifice cu ele... unitandu-se in oglinda fara masca ajung intr-o buna zi sa se intrebe cine este strainul care apare in oglinda... Asadar am ales sa caut sa vad cine sunt cu adevarat si care e scopul meu in viata... si cum sunt la inceput si inca nu sunt pe deplin constient de ceea ce sunt nu pot nici sa afirm care este scopul meu in viata... evident ca as putea sa dau raspunsurile pe care anumite categorii de oameni ar vrea sa le auda... dar chiar daca le spun asta nu insemna ca le si cred...
Acum inteleg de ce este atat de utilizata acea vedere sau acel punct de vedere "outside the box"... e uimitor cat de multe lucruri ti se lamuresc in momentul in care ai acces la acest punct... intelesul lucrurilor incepe sa nu iti mai fie ascuns...
Un bun prieten mi-a spus intr-o zi un lucru ce m-a socat... atat de tare incat am ajuns sa ma identific cu el... Mi-a spus ca nu isi mai aduce aminte cand i s-a spus ultima oara "Te iubesc..." trist nu... continuarea este ca uitand acest lucru a ajuns sa nu isi mai aduca aminte ultima oara cand el a spus cuiva " Te iubesc..."
E sfarsit de toamna... natura parca moare... " frunze cad in calea mea"... ceata ma invaluie si nu imi frica... pt ca si natura simte cu sufletul meu...

A cunoaste sau a nu cunoaste... Aceasta este intrebarea...

Zilele trecute am avut un gand. Inca il mai am si incerc sa il folosesc in analiza discutiilor pe care le am cu cei din jurul meu. Si acel gand imi dau seama ca are originea inaintea umilei mele existente. Si mi-am adus aminte ca este enuntat in Scriptura. Acolo Dumnezeu zice ceva de genul: "Poporul meu moare din lipsa de cunoastere". Am realizat ca ceea ce am ajuns sa fim si situatia in care ne aflam se datoreaza tocmai acestei carente, carenta cunoasterii. Acum ca am aflat aceste lucruri suntem datori sa luam o decizie... eu am ales ...

"Ranile ascunse nu se vindeca ci se infecteaza"

Partea negativa a lucrurilor pozitive este tocmai aceea ca dureaza prea putin. Efemeritatea binelui si eternitatea raului imi da fiori... si acest aspect e doar o iluzie. Cert este ca binele e etern si ca raul nu va dainui vesnic... asa spune Scriptura, chiar daca noua ni se pare ca lucrurile stau diferit.
Azi intr-o secunda binele si relaxarea simtita pana in acel moment s-au risipit. In subconstientul meu imi era teama de atata bine. Stiam ca va muri aceasta perioada insa nu stiam in ce fel si cat de tare ma va afecta. Cu toate astea am supravietuit.... ma indrept din nou spre miezul noptii...
Noaptea are ceva de care nu pot sa scap. Imi place. Ma face sa gandesc mai mult. Ma ajuta sa zbor si sa ma prabusesc in voie... nimeni nu ma baga in seama pt ca toti sunt preocupati sa doarma.
Acum inima mi-e grea. Si nu poti nega... si a ta este... daca nu este a fost daca nu a fost va fi... Sufletul ma doare. Nu am crezut ca doare asa de tare. Durerea e ca un foc ce te mistuie. Dar ce arde el in noi? Poate raul, poate pacatul, poate ne arde pe noi... eul nostru. Cred ca de aia si urlam de durere. Si totusi ceea ce nu realizam este ca aceasta purificare ne face bine si nu rau... ne ajuta si nu ne distruge. Cu toate acestea incercam sa scapam de durere, de suferinta... si ajungem sa scapam de ele dar in final realizam ca de fapt ele ne-ar fi ajutat sa experimentam la modul real si plenar verbul a trai.
Cu sau fara legatura cu cele scrise mai sus voi continua descrierea unui alt tablou. Ati stat vreodata langa un om mort? Am avut ocazia sa stau langa cativa. Si ce am observat sunt lucrurile care urmeaza sa le scriu. Un om mort nu simte mai nimic... nu ii e frig sau cald, nu ii e foame sau sete, nu mai uraste si nici nu mai iubeste, nu te mai aude si nici nu iti mai raspunde... nu mai rade nici nu mai plange... si lista poate continua, de fapt mi-as dori sa o continuati voi doar asa ca un exercitiu de imaginatie... Deci omul mort nu mai simte durerea... pe el nici macar descompunerea nu il mai doare... E plecat departe, in alte tinuturi... unde nu mai aude nici bocetul sfasietor al celor pana odinioara dragi nici ceea ce se va intampla dupa plecarea lui... Absenta il caracaterizeaza in totalitate. Acum ganditi-va... ce se intampla atunci cand in locul omului punem speranta... se zice ca ea moare ultima... Nu stiu... cert este ca pana si moartea va muri candva... ea nu e vesnica... si totusi are si ea o parte pozitiva in hidosenia-i atribuita...

Invalmasala ordonata...

Ma indrept tacut spre miezul noptii. O noapte racoroasa de toamna. E liniste in jur. Aud doar cooler-ul computerului si sunetul tastelor activate de falangele membrelor superioare din dotare. Si aici sunt cu gandurile mele. Nu stiu daca e pentru prima oara in viata cand realizez ca ma schimb. Am impresia ca sunt in schimbare. De unde imi dau seama de acest lucru? Simplu... uitandu-ma in trecut. Dar ce vad acolo... in trecut? Vad situatii prin care trec acum si mai vad si atitudinea si reactia pe care o am la ele... atitudine si reactie diferite de cele avute in trecut... de aici vine concluzia ca de atunci si pana acum am fost supus unui proces de schimbare. Ciudat este ca inca nu stiu spre ce ma indrept. Mi-as dori sa ajung asa sau asa insa nu stiu cu siguranta in ce ma voi transforma... nu stiu care e rezultatul acestui proces. Mai e o teorie in lume ca toata viata esti intr-un asemenea proces. Corect, insa procesul are si el etape ,ca doar se respecta si el, nu? Ma intreb daca voi fi mai bun sau mai rau. Referitor la acest lucru oamenii spun unii despre altii ca s-au schimbat, pentru unii in bine pentru altii in rau. E clar ca nu pentru toti schimbarea va fi la fel si nu toti o vor privi la fel.
De o noua zi ma desparte noaptea prezenta. E toamna si la fel ca si natura si eu sufar schimbarea... ma supun ei. Acum nu mai sunt omul ce am fost anul trecut... anul viitor daca il mai apuc nu voi mai fi cel de acum. Pana la urma imi vine in minte intrebarea... cine sunt eu? Cel de ieri? Cel de azi? Sau cel de maine? raspunsul e chiar in intrebare... sau poate nu. Cine stie?
In incheiere vreau sa va las cu o poezie... autorul e Nichita Stanescu.
Emotie de toamna
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.
Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
Iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.
P.S. '' Te caut cu toamna/ Te caut tarziu/ Cu frunzele moarte de viata si stiu/ Ca ploaia ce-mi aduci e o lacrima din cer/ Si nu mai vreau decat sa sper... /O iubire alba fara de sfarsit/ Poarta visul nostru infinit/O iubire alba toata viata mea/ Ti-o daruiesc cu flori de nea...'' ( Iris)

Un gand subit...

Era o vreme in care ma intrebam de ce nu pot scrie pe blogg mai nimic. Raspunsurile sunt multe la numar dar unul care mi-a venit de curand in minte e acesta: cui ii mai pasa de ceea ce traiesc eu? Si la urma urmei, sa fim sinceri, e mai bine sa imi traiesc viata, cu bucurii, chiar si atunci cand sunt foarte rare, cu tristeti de care imi e plina. Uneori nu pot sa descriu in cuvinte ceea ce simt. Si asta ma intriga si pot spune ca ma si complexeaza. Uimirea imi e mult sporita atunci cand vad oameni care descriu aceste stari in versuri, in sunete, in imagini... si o fac mult mai bine decat as face-o eu in cuvinte...
Dar ma intorc la o vorba foarte des utilizata de mine odata... asta e... si nu prea pot schimba mare lucru. Asa ca imi ramane singuratatea si izolarea... sa vad daca si de data asta le voi supravietui... caci am realizat ca desi ma lupt cu singuratatea de atata amar de vreme inca nu m-am obisnuit cu ea... ciudat sa traiesti toata viata cu cineva si sa nu te obisnuiesti ce el/ea... sa nu iti lipseasca daca intr-o dimineata absenteaza, sa nu ii duci dorul cand lipseste...
Afara e toamna. Vara s-a dus. Natura incepe sa moara... cred ca a venit timpul si pt mine sa mor... Si totusi singuratatea nu imi va duce lipsa...

Ganduri aruncate...

Sunt multe ganduri pe care as vrea sa le dau drumul din capul meu. Mi se par marete si neasemuit de pretioase... dar se intampla un lucru ciudat... in momentul in care aceste ganduri tru parasesc capatana mare de care dispun ele isi pierd grandoarea si toata aura pe care le-am faurit-o. Atunci ma simt dezamagit ca ceea ce eu am creat cu atata truda si cu atata amar de vreme nu este altceva decat un gand superficial, nenorocit...
Simt atat de multe chestii pe care nu le pot descrie in cuvinte... si chiar daca le-as expune cuiva in cel mai detaliat mod exista posibilitatea ca celalalt sa nu simta... sa nu viseze si in final sa nu traiasca ceea ce eu traiesc... ah, si faza cu traitul e complicata... Mi-am pus de multe ori intrebarea: din perioada asta ce se consuma intre nastere si moarte cat timp am trait? Ca de supravietuit supravietuim si noi romanii ne descurcam la asta chiar si in vreme de criza. Sau mai e o intrebare care multe vreme m-a bantuit: Ce inseamna a trai? Si aici sunt multe teorii si multe raspunsuri... insa nici unul nu ni se aplica... de ce? Pentru ca a trai nu e asa de simplu cum cred unii... acest verb e mult mai mult decat a duce un viata mai buna sau mai rea... Si uite-ma asa la miez de noapte cu intrebari existentialiste... am realizat o chestie ciudata... stiti cum arata o seara de mai fara cantecul greierilor? va spun eu cum arata... trista... asa e si viata fara muzica...
"E vremea de innoptat'' pacat ca avem cu totii doar un '' somn bizar'' in care show-ul nu e totul...

A trecut ceva timp de la ultima mea exprimare pe blogg. De atunci s-au intamplat multe lucruri si multe evenimente care m-au marcat intr-un anume fel. Am inteles ca desi am trait atat de mult singur si izolat de ceilalti nu am invatat sa fiu singur. Si neinvatand acest lucru nu am invatat nici sa fiu cu ceilalti. Si uite cum doua lectii neinvatate imi creeaza atat de multe probleme. Situatii care imi complica existenta si traiul linistit dupa care tanjesc... de fapt toti tanjim dupa acest trai numai ca putini ajung sa il si experimenteze. Am ajuns sa cred ca aici e vorba mai mult de atitudine si mai putin de ceea ce se intampla. Cu alte cuvinte, calitatea vietii pe care o ducem e determinata de atitudine mai mult decat de ceea ce se consuma intre nastere si moarte.
Acum ma duc sa dorm un pic... cateva ore... Dimineata incepe o noua zi... a carei calitate depinde in totalitate de atitudinea pe care o voi avea... sau nu o voi avea... ramane de vazut... Vis pierdut

Lumina de ieri...

Lumina de ieri
de Lucian Blaga
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni - azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

Dupa 25 de ani...

Saptamana trecuta am implinit un sfert de veac pe acest pamant. Da se poate spune ca ar trebui sarbatorit evenimentul... insa la mine e altfel. Pentru mine ziua mea de nastere, gandeam eu candva, a fost clipa in care problemele mele au inceput. Exista posibilitatea de a avea dreptate dar mai exista si aceea in care sa ma insel amarnic. Aici fiecare are propria opinie... simtiti-va liberi sa ganditi si sa judecati... va va veni si voua randul asa cum mi-a venit si mie. Asa deci am 25 de ani.
Nu mi-am imaginat ca voi ajunge aceasta varsta. Si cand ajungi la asemenea praguri in viata natura umana te indeamna la un inventar, la o evaluare... Dar ce sa evaluezi? In cazul meu nu prea sunt multe de inventariat... Nu am schimbat lumea asa cum visam candva ci s-a intamplat exact invers, lumea m-a schimbat pe mine... acum uita-ta le tine si spune-mi ca nu am dreptate. Nu ai cum sa nu imi dai dreptate... ai ajuns si am ajuns produsul oamenilor cu care am intrat in contact. Asta e. Ce a mai ramas de spus... nimic... cam asta ar fi cuvantul care mi-ar descrie perfect starea... de-a lungul acestor ani am visat o lume a mea... o lume pe care am pierdut-o odata cu trecerea anilor... imi mai aduc aminte de ea... Imi aduc aminte de dialogurile mele cu fetele care niciodata nu au aflat ce simteam pt ele... Imi aduc aminte de declaratiile de dragoste nascocite in mintea-mi de adolescent tocilar si retras, respins pt simplul fapt ca eram un pic mai diferit decat ceilalti... dar am supravietuit cu sechele dar am supravietuit. Imi aduc aminte de gandurile si vorbele nerostite, de sentimente neimpartasite... Imi aduc aminte de inocenta pe care am vandut-o pe un pret de nimic. Imi mai aduc aminte de franturi din rugaciunile ce le spuneam... de lucrurile pe care le invatam despre lume, despre viata, despre Dumnezeu. Sunt momente cand as vrea sa ma intorc in trecut... dar imi aduca deasemenea aminte ca trecutul este cel mai indepartat loc de sub soare... pt ca nu se mai intaorce niciodata. Si totusi daca mi s-ar da ocazia de a am intoarce in trecut nu as schimba nimic... absolut nimic. Ce am trait am trait si chiar daca a fost naspa si foarte nasol nu as schimba nimic. NU stiu cum sa imi traiesc viata decat asa cum mi-am trait-o pana acum... Pare superficial si lipsit de imaginatie? Cu siguaranta pt voi dar pt mine insemna viata pe care am trait-o si pe care nu o voi schimba cu o alta...
"Here I am will you send me an Angel?"(Scorpions)
E trecut de miezul noptii. Afara se mai aude soapta zapezii care a acoperit orasul. Am vrut-o de sarbatori... ar fi fost mai tru dar na asta e... in viata nu e chiar asa cum vrei. Ciudat e sentimentul ala cand mergi singur pe strada. Nu e nimeni. Zapada isi scartaie sub picioare parca iti transmite un mesaj din alta lume. Masinile nu se mai aud decat undeva departe. Oamenii dorm linistiti fara sa le pese parca de nimic. Sunt doar eu, noaptea si fulgii de nea... ma las prins in jocul lor... si simt linistea acestui peisaj inundandu-ma... va veni o zi cand imi voi aduce aminte si despre aceasta noapte... Poate ca in alta lume ceea ce nu am spus va avea valoare...
In incheiere vreau doar sa las o poezie scrisa de George Bacovia...il stiti doar de la orele de romana catalogat a fi tata pesimistilor... dupa parerea mea asta e o eticheta gresit pusa, eronat tratata... Aproape ca uitasem poezia...
Epitaf
de George Bacovia
"Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Si-a plâns mereu.

U-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect."

Imi privesc viata. Si vad ca totul e format din alegerile pe care le-am facut si pe care le voi mai face. Realizez ca responsabil pentru tot ce mi se intampla nu sunt ceilalti desi isi au si ei partea lor de vina... partea cea mai mare insa imi revine mie. Eu sunt principalul vinovat de tot ce se intampla... nu imi place sa recunosc asta. Dar nu pot sa ma ascund pentru o vesnicie. Sunt in pana de idei. Cum sa repar ce am stricat? Nu stiu. De exemplu azi mi-am dezamgit un prieten, si asta ma doare. Sunt in cadere libera. Caut sa ma prind de ceva si nu reusesc. As vrea sa strig dupa ajutor dar mi-e teama... daca strigatul meu va ramane fara raspuns? Mai bine ma fac ghem ca poate asa ma voi opri... dar stai ca nici asta nu merge. Cred ca mai bine ma las sa alunec... si ma intreb: oare de data asta cat de jos voi ajunge? Ma infior la vederea acestei intrebari.
Oare cui ii foloseste acest blogg? Sunt atat de egoist incat vad ca numai mie imi este util. Si asta pentru ca aici imi vars nebunia, veninul... vor veni vremuri cand nebunia si veninul vor pieri... dar pana atunci mai e ceva, nu stiu cat timp dar important e ca sa apara si altceva decat chestii din astea nocive... nocive pentru unii, benefice pentru altii...
In incheiere vreau sa va las o poezie... nu e scrisa de mine... nu am eu atata talent...
Calugarul batran imi sopteste din prag
de Lucian Blaga

Tinere care mergi prin iarba schiţului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aţtept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inima.

In pragul nebuniei....

M-am saturat. M-am saturat de viata. M-am saturat de moarte. M-am saturat de tot. Ce naiba mai caut eu printre oameni? Cine naiba mai da doi bani pe mine? Pentru cine naiba mai conteaza daca eu traiesc sau mor? In acest moment raspunsul pe care il am la aceasta intrebare este: pentru nimeni. Nimanui nu-i pasa daca ma simt bine sau nu. Nimanui nu-i pasa daca traiesc sau mor. Mi-am facut sperante ca vor intelege, ca veti intelege. La un moment dat am crezut ca ma vor ajuta sa ma schimb... dar acum vad ca nu se poate. Nu mai rezist presiunii. Nu mai am putere. Nu mai pot. Dar cred ca degeaba scriu aceste lucruri. Nu vor intelege niciodata ce se intampla in mine. Au spus ca inteleg. I-am crezut. Si am ajuns la concluzia ca totul este desertaciune si o eterna goana dupa vant. Nimeni nu va intelege adevarata mea natura... oricat de mult ar incerca... stiu ca multi vor citi aceste cuvinte, pe unii ii va speria, pe altii ii va ingrijora... iar probabil celor mai multi nu le va pasa... Ce mai conteaza un tanar in plus sau in minus? Ma simt o persoana de care toti se pot lipsi fara probleme. Am inteles in sfarsit ca trebuie sa ma retrag in mine. Sa ma inchid. De ce? Pentru ca m-am saturat sa fiu judecat. M-am deschis in fata oamenilor. Mi-am verbalizat gandurile. Sperand ca vor intelege. Dar, numai intelegere nu am gasit. In schimb am primit etichete, judecati, critici, acuze etc. Eu doar voiam sa fiu ascultat. Nu trebuiau decat sa ma asculte. Am avut un prieten care ma asculta chiar si atunci cand eram cu cel mai negre ganduri. Nu m-a judecat. Doar m-a ascultat. Nu m-a facut sa ma simt ca un ratat, chair daca gandeam diferit. Simt ca nu mai suport... si ideea ce era pana acum pe stand by vrea sa fie activata... incerc sa imi fac curaj... si poate in curand va voi spune: Adio!...

Noapte de ianuarie

Gri
de George Bacovia
Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
�I-auzi corbii!� - mi-am zis singur... şi-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.

Ca şi zarea, gândul meu se înnegri...
Şi de lume tot mai singur, mai barbar, -
Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar...
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.

poezie...

Scara la cer
de Marin Sorescu
Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer - zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!

Wellcome Home....

Sunt oameni care atunci cand vad aceasta imagine sunt ingroziti. Au tot dreptul sa fie. Poate ca isi vad sfarsitul... si daca sfarsitul lor e asta inseamna ca viitorul de mult nu mai suna bine... Ei bine in aceste momente pot spune ca privind aceasta poza imi vine sa spun: "Wellcome Home!", sau cum zicem noi romanii: '' Nicaieri nu-i mai bine ca acasa". Asa ma simt eu... stiu e depresiva perspectiva din care scriu eu acum. Asa ca atunci cand sunt depresiv ceva din mine imi spune: "Bine ai venit'' sau ''Unde ai umblat pana acum". E greu in aceste momente sa gasesti un sens al existentei umane. Totul pare mort, static... Mie mi se pare frumoasa poza( chiar daca nu sunt emo)... Asa ca vizionare placuta... totusi nu uitati sa va scrieti gandurile cand o veti privi...

Simt ca mor...

Este un nou an. Multi zic ca e o oportunitate, o ocazie pt un nou inceput... la mine nu cred ca se mai aplica acest concept. Asadar e 2009. Uoau! Ce trece timpul. Mai ieri ma nasteam, da o zi in care toate problemele mele au inceput. Da, stiu, nu va place negativismul din mine. Nu-i o crima asta. Va inteleg. Nu va condamn. Oricum nu despre asta voiam sa va scriu... dar stai un pic despre ce voiam sa scriu? Nu mai imi aduc bine aminte. E un amalgam, iarasi, in capul meu de muritor mediocru.
Sunt depresiv. Si zilele astea m-am imbonavit iar de aceasta boala. NU mai vreau sa merg la lucru. NU mai vreau sa traiesc. Tot ce am in minte este ca totul este desertaciune. Nu gasesc un scop pt care sa traeisc. NU gasesc un ideal pt car sa mor. Si tensiunea in mine creste. Si ma doare. Ma arde in mine... Si sufar... ma doare. Si parca e totul mai sumbru cand ma uit la ceilalti. Am impresia ca duc o viata mai buna decat a mea. Dar totul mi se pare... de fapt realizez ca nu e asa, dar isi joaca asa de bine rolul incat accept sa ii cred. Au fericire cat sa inunde lumea. Si asta fara sa fac prea mult efort. Eu in schimb pt o nenorocita firimitura de fericire si buna voie trebuie sa ma straduiesc, sa muncesc si sa indur foarte multe lucruri si nu e vorba de cele placute. Da, stiu, veti spune ca totul tine de atitudine, de modul in care vezi viata, de modul in care te raportezi la ea. Ei bine aveti dreptate. Dar acum nu am chef sa v-o dau, pt ca vreau sa cred si eu ca am dreptate... adica sa ma mint putin. Oricum ar fi simt cum ma apropiu tot mai mult de un lucru care se pare ca nu pot sa il evit... sinuciderea...