duminică, 28 decembrie 2008

Ganduri incurcate...

Stau si incerc sa imi adun un pic gandurile. Poate ca a venit timpul sa le scriu. Sa le dau drumul. Sa iasa si sa se arate lumii. Intr-o zi e posibil ca ele sa faca ceea ce eu nu am putut sa fac in viata-mi mizera de om nenorocit. Ei nu chiar asa de neneorocit. Imi plang un pic de mila. Ce? Nu am voie? Si cine spune ca nu am voie? Unde scrie ca e pacat sa iti plangi de mila? Niciunde. Si chiar daca as stii unde scrie nu as spune ca doar nu am sa ma dau de gol nu? Asa deci sa ne intoarcem cica la gandurile mele ( Doamne da' egoist mai suna. Poate de asta si sunt.)
E trecut de miezul noptii. Ciudat e ca numai noapte parca imi vine cheful de a scrie, de a gandi, de a analiza si de trage concluzii. .Asadar sunt in camera mea. In fata monitorului o lumanare. E mica dar imi tine de urat. Afara e ger. Ceata a invadat orasul. Ma simt singur... poate ca de aia si sunt. Am ramas doar eu. Odata imi placea sa cred ca sunt un geniu. Si daca ajungeam sa ma conving de chestia asta problema singuratatii era deja explicata si nu ma mai plangeam de ea. Dar dupa ce au trecut acei ani si am terminat liceul mi-am dat seama ca numai geniu nu sunt. Am indraznit sa cred mai bine zis mi-am impus sa cred ca imi voi depasi conditia si imi voi face parintii mandrii cand voi fi absolvit facultatea. Asa ca am inceput facultatea. Dar dupa aproape un an mi-am dat seama ca nu mai rezist. Am fost nevoit sa renunt. Si ca si cum nu ar fi fost de ajuns a mai trebuit sa dau si explicatii despre decizia luata. Asa ca in functie de pesoana dadeam raspunsurile pe care le consideram eu adecvate. Dar eu stiam adevaratul raspuns. Stiu de ce am renuntat. Realitatea e crunta. Si daca o expun aici e ca si cum m-as sinucide. Dar cum tot gandul asta ma bantuie o voi face. Am renuntat pt ca am fost lenes. In liceu nu trebuia sa depun nu stiu ce efort sa invat. Acolo lectia era deja invatata din clasa si daca nu reuseam acasa sa invat in pauza deveneam profesor. Citeam lectia si cu inca cateva vrajeli ma scoteam. Ma ajuta si reputatia si faptul ca se stia ca sunt un elev silitor asculatator din ala pe care iti e drag sa il dai exemplu. Acum imi dau seama ca panorama eram. Oarecum imi e rusine si nu prea. Adica de ce sa imi fie rusine daca la momentul respectiv credeam ca e bine sa fi cuminte si linistit. Dar nu numai lenea e cea care m-a determinat sa renunt. Personal cred ca si Dumnezeu a vrut asta. Dar daca stau mai bine sa ma gandesc cred ca a fost bine ca am renuntat avand in vedere evenimentele petrecute in urmatorul an. Si sa fiu sincer nu ma vedeam deloc un psiholog de succes, nici macar unul de duzina. Am incercat o alta facultate. Aceeasi poveste acelasi scenariu insa alt domeniu de activitate. Asa ca sunt tentat sa cred ca degeaba am invatat in liceu, degeaba am fost cuminte, degeaba nu am lipsit si am fost mereu prezent la ore, degeaba am muncit si m-am straduit... pt ca in final de pare ca nici macar nu a contat. Si aceste cuvinte le scriu cu o oarecare fereala... Sa zicem ca nu ma tine sa spun lucrurilor pe nume... de ce? Pt ca nu vad tot tabloul vietii... si nevazandu-l de unde stiu eu ca totul a fost degeaba. Nu prea am de unde sa stiu... dar intr-o zi voi vedea totul clar si voi intelege toate lucrurile... insa eu nu voi mai fi acelsi cu cel care scrie aceste cuvinte...

P.S. Imi cer scuze pt eventualele greseli gramaticale sau ortografice... Mai imi scapa si mie...

miercuri, 17 decembrie 2008

noapte de decembrie...

Decembre
De George Bacovia

Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.


Inapoi

Gorunul

In trecutul meu a fost o perioada in care ca orice tanar a trebuit sa" fac" liceul de parca mama m-a facut constructor... Si pe acolo ne mai invatau profii ( cica e cool sa le zici asa) diferite "discipline". Una din preferatele mele era Limba si Literatura Romana. Aici prin nu mai stiu ce clasa am studiat poezia. N-am prea realizat eu atunci care e frumusetea poeziei dar dupa ce liceul s-a sfarsit am inceput sa citesc ceva poezii. Printre poetii cititi am dat peste unul de-al nostru caruia i se zice Lucian Blaga. Si vreau sa scriu acum una din poeziile lui. E una care ma misca si care parca da glas starilor ciudate ale interiorului meu. Dupa aceasta poezie imi dau seama ca ale mele comentarii sunt de prisos. Asa ca lectura placuta... dati drumul imaginatiei si veti vedea frumusetea acestei poezii...
Gorunul
de Lucian Blaga
In limpezi departari aud din pieptul unui tun
cum bate ca o inima un clopot
si-n zvonuri dulci
imi pare
ca stropi de liniste imi curg prin vene,nu de
sange.
Gorunule din margine de codru,
de ce ma-nvinge
cu aripi moi atata pace
cand zac in umbra ta
si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa?
O, cine stie?- Poate ca
din trunchiul tau imi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
si linistea
ce voi gusta-o intre scandurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picura in suflet-
si mut
ascult cum creste-n trupul tau sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipa care trece,
gorunule din margine de codru.

luni, 15 decembrie 2008

Lumanarea...

De cand eram mic mi-a placut focul. Ai mei erau exasperati cand ma vedeau cu chibriturile sau cu bricheta in mana... va dati seama ce incasam daca mai erau si aprinse... "Daca te joci cu focul o sa faci pipi in pat" asta era una din frazele copilariei de care imi aduc foarte bine aminte. In sfarsit am ajuns la o anumite varsta... nu ma intrebati cum ca nu stiu sa va raspund. Dar obsesia pt foc nu a disparut. Cand ies in vreo tabara sau cu prietenii pe munte sau in natura iesirea nu e interesanta fara "focul de tabara". NU stiu de unde vine obsesia asta pt foc dar o am si e misto... pana nu imi voi da foc la casa... Doamne fereste!
Acum am inainte o lumanare. E un sfetnic foarte bun. Lumanarea nu strica tacerea si nici nu o produce... menirea ei este sa risipeasca intunericul... Flacara nu face zgomot... nu te judeca... nu te eticheteaza,pt ea nu conteaza daca esti sarac sau bogat, urat sau frumos, destept sau prost, optimist sau pesimist... Ea isi duce la bun sfarsit menirea... sa lumineze intunericul... iar intr-o noapte de decembrie cu ger si zapada afara ... lumanarea...

Citat

"Sa valorezi exact atat cat pari; sa nu cauti sa pari mai mult decat valorezi... Vrei sa inseli si esti atat de preocupat sa pari, incat pana la urma nu mia stii cine esti...'' (Andre Gide-Falsificatorii de bani)