Ganduri incurcate...

Stau si incerc sa imi adun un pic gandurile. Poate ca a venit timpul sa le scriu. Sa le dau drumul. Sa iasa si sa se arate lumii. Intr-o zi e posibil ca ele sa faca ceea ce eu nu am putut sa fac in viata-mi mizera de om nenorocit. Ei nu chiar asa de neneorocit. Imi plang un pic de mila. Ce? Nu am voie? Si cine spune ca nu am voie? Unde scrie ca e pacat sa iti plangi de mila? Niciunde. Si chiar daca as stii unde scrie nu as spune ca doar nu am sa ma dau de gol nu? Asa deci sa ne intoarcem cica la gandurile mele ( Doamne da' egoist mai suna. Poate de asta si sunt.)
E trecut de miezul noptii. Ciudat e ca numai noapte parca imi vine cheful de a scrie, de a gandi, de a analiza si de trage concluzii. .Asadar sunt in camera mea. In fata monitorului o lumanare. E mica dar imi tine de urat. Afara e ger. Ceata a invadat orasul. Ma simt singur... poate ca de aia si sunt. Am ramas doar eu. Odata imi placea sa cred ca sunt un geniu. Si daca ajungeam sa ma conving de chestia asta problema singuratatii era deja explicata si nu ma mai plangeam de ea. Dar dupa ce au trecut acei ani si am terminat liceul mi-am dat seama ca numai geniu nu sunt. Am indraznit sa cred mai bine zis mi-am impus sa cred ca imi voi depasi conditia si imi voi face parintii mandrii cand voi fi absolvit facultatea. Asa ca am inceput facultatea. Dar dupa aproape un an mi-am dat seama ca nu mai rezist. Am fost nevoit sa renunt. Si ca si cum nu ar fi fost de ajuns a mai trebuit sa dau si explicatii despre decizia luata. Asa ca in functie de pesoana dadeam raspunsurile pe care le consideram eu adecvate. Dar eu stiam adevaratul raspuns. Stiu de ce am renuntat. Realitatea e crunta. Si daca o expun aici e ca si cum m-as sinucide. Dar cum tot gandul asta ma bantuie o voi face. Am renuntat pt ca am fost lenes. In liceu nu trebuia sa depun nu stiu ce efort sa invat. Acolo lectia era deja invatata din clasa si daca nu reuseam acasa sa invat in pauza deveneam profesor. Citeam lectia si cu inca cateva vrajeli ma scoteam. Ma ajuta si reputatia si faptul ca se stia ca sunt un elev silitor asculatator din ala pe care iti e drag sa il dai exemplu. Acum imi dau seama ca panorama eram. Oarecum imi e rusine si nu prea. Adica de ce sa imi fie rusine daca la momentul respectiv credeam ca e bine sa fi cuminte si linistit. Dar nu numai lenea e cea care m-a determinat sa renunt. Personal cred ca si Dumnezeu a vrut asta. Dar daca stau mai bine sa ma gandesc cred ca a fost bine ca am renuntat avand in vedere evenimentele petrecute in urmatorul an. Si sa fiu sincer nu ma vedeam deloc un psiholog de succes, nici macar unul de duzina. Am incercat o alta facultate. Aceeasi poveste acelasi scenariu insa alt domeniu de activitate. Asa ca sunt tentat sa cred ca degeaba am invatat in liceu, degeaba am fost cuminte, degeaba nu am lipsit si am fost mereu prezent la ore, degeaba am muncit si m-am straduit... pt ca in final de pare ca nici macar nu a contat. Si aceste cuvinte le scriu cu o oarecare fereala... Sa zicem ca nu ma tine sa spun lucrurilor pe nume... de ce? Pt ca nu vad tot tabloul vietii... si nevazandu-l de unde stiu eu ca totul a fost degeaba. Nu prea am de unde sa stiu... dar intr-o zi voi vedea totul clar si voi intelege toate lucrurile... insa eu nu voi mai fi acelsi cu cel care scrie aceste cuvinte...

P.S. Imi cer scuze pt eventualele greseli gramaticale sau ortografice... Mai imi scapa si mie...