ganduri despre trecut... prezent...

E o seara linistita de toamna timpurie. Muzica si-a intrat din nou in drepturi... acum umple spatiul gol al camerei inn care ma aflu. Reflectez din nou asupra trecutului... precum fac batranii mai tot timpul.
Ma gandeam unde eram anul trecut pe vremea asta. Ce faceam? Ce gandeam? Ce alegeam? Ce relatii aveam? Cum interactionam cu oamenii? Ce impact neasteptat au avut unii oamenii asupra mea. Cat de mult a contat o singura vorba spusa intr-un anumit moment. Cat de mult se poate schimba un om doar pe parcursul a 5 zile... toate astea mi-au trecut prin minte... oameni, fete, baieti, locuri, situatii, discutii, parfumul inconfundabil al sufletului in prag de toamna.
Acum revin la prezent. Spre surprinderea mea realizez ca nu mai sunt acelasi ca cel de anul trecut. Acest lucru are si parti bune si parti rele. Am observat ca unii oameni nu mai sunt langa mine... unii si-au vazut de viata si de drumul lor- pana la urma asta facem cu totii. Unele relatii s-au schimbat, oamenii s-au schimbat. Locurile s-au schimbat, situatiile la fel iar discutiile multe din ele au murit... exceptie facand alea in care discut cu mine insumi si cu Dumnezeu.
Lumea in intr-o continua si perpetua schiimbare... la fel si noi... iar acest fenomen e si rau si bun in acelasi timp...
Cu toate acestea un singur lucru pt mine nu s-a schimbat... parfumul inconfundabil al sufletului in prag de toamna...

Gand greu de exprimat....

Imi amintesc ca la inceputul verii acestui an am facut o tura montana in Muntii Retezat. Am petrecut vreo doua nopti la Lacul Bucura... foarte tare peisajul de acolo. Il stiam de ceva vreme si ii stiam si potentialul de a te face sa uiti de tine... insa ceva mi-a atras atentia in mod deosebit... si anume: ceata. Acest fenomen la un anumit moment mi-a ascuns frumusetea si potentialul peisajului, cu toate ca ele existau si erau prezente. Ce m-a ajutat sa le vad chiar si prin ceata a fost memoria si acea voce care imi spunea ca ele exista acolo... le-am vazut, le-am contamplat, le-am lasat sa ma cucereasca...
Cam asa e si in viata. Sunt momente cand suntem in ceata. Nu mai vedem potentialul si frumosul din noi. Nu mai credem in valoarea ce zace in noi.... in acele momente avem nevoie de acea Voce care sa ne aduca aminte ca potentialul exista in noi chiar daca pe moment nu il vedem. Si acea voce poate fi a unui prieten, a divinitatii in care credem, a familiei cu care traim sau a memoriei care in unele momente face minuni.
Cert e un singur lucru... potentialul e acolo chiar daca e ceata... si aceasta ceata intr-o zi se va risipi... acum care e alegerea pe care noi o facem?