Un gand subit...

Era o vreme in care ma intrebam de ce nu pot scrie pe blogg mai nimic. Raspunsurile sunt multe la numar dar unul care mi-a venit de curand in minte e acesta: cui ii mai pasa de ceea ce traiesc eu? Si la urma urmei, sa fim sinceri, e mai bine sa imi traiesc viata, cu bucurii, chiar si atunci cand sunt foarte rare, cu tristeti de care imi e plina. Uneori nu pot sa descriu in cuvinte ceea ce simt. Si asta ma intriga si pot spune ca ma si complexeaza. Uimirea imi e mult sporita atunci cand vad oameni care descriu aceste stari in versuri, in sunete, in imagini... si o fac mult mai bine decat as face-o eu in cuvinte...
Dar ma intorc la o vorba foarte des utilizata de mine odata... asta e... si nu prea pot schimba mare lucru. Asa ca imi ramane singuratatea si izolarea... sa vad daca si de data asta le voi supravietui... caci am realizat ca desi ma lupt cu singuratatea de atata amar de vreme inca nu m-am obisnuit cu ea... ciudat sa traiesti toata viata cu cineva si sa nu te obisnuiesti ce el/ea... sa nu iti lipseasca daca intr-o dimineata absenteaza, sa nu ii duci dorul cand lipseste...
Afara e toamna. Vara s-a dus. Natura incepe sa moara... cred ca a venit timpul si pt mine sa mor... Si totusi singuratatea nu imi va duce lipsa...

Ganduri aruncate...

Sunt multe ganduri pe care as vrea sa le dau drumul din capul meu. Mi se par marete si neasemuit de pretioase... dar se intampla un lucru ciudat... in momentul in care aceste ganduri tru parasesc capatana mare de care dispun ele isi pierd grandoarea si toata aura pe care le-am faurit-o. Atunci ma simt dezamagit ca ceea ce eu am creat cu atata truda si cu atata amar de vreme nu este altceva decat un gand superficial, nenorocit...
Simt atat de multe chestii pe care nu le pot descrie in cuvinte... si chiar daca le-as expune cuiva in cel mai detaliat mod exista posibilitatea ca celalalt sa nu simta... sa nu viseze si in final sa nu traiasca ceea ce eu traiesc... ah, si faza cu traitul e complicata... Mi-am pus de multe ori intrebarea: din perioada asta ce se consuma intre nastere si moarte cat timp am trait? Ca de supravietuit supravietuim si noi romanii ne descurcam la asta chiar si in vreme de criza. Sau mai e o intrebare care multe vreme m-a bantuit: Ce inseamna a trai? Si aici sunt multe teorii si multe raspunsuri... insa nici unul nu ni se aplica... de ce? Pentru ca a trai nu e asa de simplu cum cred unii... acest verb e mult mai mult decat a duce un viata mai buna sau mai rea... Si uite-ma asa la miez de noapte cu intrebari existentialiste... am realizat o chestie ciudata... stiti cum arata o seara de mai fara cantecul greierilor? va spun eu cum arata... trista... asa e si viata fara muzica...
"E vremea de innoptat'' pacat ca avem cu totii doar un '' somn bizar'' in care show-ul nu e totul...

A trecut ceva timp de la ultima mea exprimare pe blogg. De atunci s-au intamplat multe lucruri si multe evenimente care m-au marcat intr-un anume fel. Am inteles ca desi am trait atat de mult singur si izolat de ceilalti nu am invatat sa fiu singur. Si neinvatand acest lucru nu am invatat nici sa fiu cu ceilalti. Si uite cum doua lectii neinvatate imi creeaza atat de multe probleme. Situatii care imi complica existenta si traiul linistit dupa care tanjesc... de fapt toti tanjim dupa acest trai numai ca putini ajung sa il si experimenteze. Am ajuns sa cred ca aici e vorba mai mult de atitudine si mai putin de ceea ce se intampla. Cu alte cuvinte, calitatea vietii pe care o ducem e determinata de atitudine mai mult decat de ceea ce se consuma intre nastere si moarte.
Acum ma duc sa dorm un pic... cateva ore... Dimineata incepe o noua zi... a carei calitate depinde in totalitate de atitudinea pe care o voi avea... sau nu o voi avea... ramane de vazut... Vis pierdut

Lumina de ieri...

Lumina de ieri
de Lucian Blaga
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni - azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

Dupa 25 de ani...

Saptamana trecuta am implinit un sfert de veac pe acest pamant. Da se poate spune ca ar trebui sarbatorit evenimentul... insa la mine e altfel. Pentru mine ziua mea de nastere, gandeam eu candva, a fost clipa in care problemele mele au inceput. Exista posibilitatea de a avea dreptate dar mai exista si aceea in care sa ma insel amarnic. Aici fiecare are propria opinie... simtiti-va liberi sa ganditi si sa judecati... va va veni si voua randul asa cum mi-a venit si mie. Asa deci am 25 de ani.
Nu mi-am imaginat ca voi ajunge aceasta varsta. Si cand ajungi la asemenea praguri in viata natura umana te indeamna la un inventar, la o evaluare... Dar ce sa evaluezi? In cazul meu nu prea sunt multe de inventariat... Nu am schimbat lumea asa cum visam candva ci s-a intamplat exact invers, lumea m-a schimbat pe mine... acum uita-ta le tine si spune-mi ca nu am dreptate. Nu ai cum sa nu imi dai dreptate... ai ajuns si am ajuns produsul oamenilor cu care am intrat in contact. Asta e. Ce a mai ramas de spus... nimic... cam asta ar fi cuvantul care mi-ar descrie perfect starea... de-a lungul acestor ani am visat o lume a mea... o lume pe care am pierdut-o odata cu trecerea anilor... imi mai aduc aminte de ea... Imi aduc aminte de dialogurile mele cu fetele care niciodata nu au aflat ce simteam pt ele... Imi aduc aminte de declaratiile de dragoste nascocite in mintea-mi de adolescent tocilar si retras, respins pt simplul fapt ca eram un pic mai diferit decat ceilalti... dar am supravietuit cu sechele dar am supravietuit. Imi aduc aminte de gandurile si vorbele nerostite, de sentimente neimpartasite... Imi aduc aminte de inocenta pe care am vandut-o pe un pret de nimic. Imi mai aduc aminte de franturi din rugaciunile ce le spuneam... de lucrurile pe care le invatam despre lume, despre viata, despre Dumnezeu. Sunt momente cand as vrea sa ma intorc in trecut... dar imi aduca deasemenea aminte ca trecutul este cel mai indepartat loc de sub soare... pt ca nu se mai intaorce niciodata. Si totusi daca mi s-ar da ocazia de a am intoarce in trecut nu as schimba nimic... absolut nimic. Ce am trait am trait si chiar daca a fost naspa si foarte nasol nu as schimba nimic. NU stiu cum sa imi traiesc viata decat asa cum mi-am trait-o pana acum... Pare superficial si lipsit de imaginatie? Cu siguaranta pt voi dar pt mine insemna viata pe care am trait-o si pe care nu o voi schimba cu o alta...
"Here I am will you send me an Angel?"(Scorpions)
E trecut de miezul noptii. Afara se mai aude soapta zapezii care a acoperit orasul. Am vrut-o de sarbatori... ar fi fost mai tru dar na asta e... in viata nu e chiar asa cum vrei. Ciudat e sentimentul ala cand mergi singur pe strada. Nu e nimeni. Zapada isi scartaie sub picioare parca iti transmite un mesaj din alta lume. Masinile nu se mai aud decat undeva departe. Oamenii dorm linistiti fara sa le pese parca de nimic. Sunt doar eu, noaptea si fulgii de nea... ma las prins in jocul lor... si simt linistea acestui peisaj inundandu-ma... va veni o zi cand imi voi aduce aminte si despre aceasta noapte... Poate ca in alta lume ceea ce nu am spus va avea valoare...
In incheiere vreau doar sa las o poezie scrisa de George Bacovia...il stiti doar de la orele de romana catalogat a fi tata pesimistilor... dupa parerea mea asta e o eticheta gresit pusa, eronat tratata... Aproape ca uitasem poezia...
Epitaf
de George Bacovia
"Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Si-a plâns mereu.

U-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect."