ganduri despre trecut... prezent...

E o seara linistita de toamna timpurie. Muzica si-a intrat din nou in drepturi... acum umple spatiul gol al camerei inn care ma aflu. Reflectez din nou asupra trecutului... precum fac batranii mai tot timpul.
Ma gandeam unde eram anul trecut pe vremea asta. Ce faceam? Ce gandeam? Ce alegeam? Ce relatii aveam? Cum interactionam cu oamenii? Ce impact neasteptat au avut unii oamenii asupra mea. Cat de mult a contat o singura vorba spusa intr-un anumit moment. Cat de mult se poate schimba un om doar pe parcursul a 5 zile... toate astea mi-au trecut prin minte... oameni, fete, baieti, locuri, situatii, discutii, parfumul inconfundabil al sufletului in prag de toamna.
Acum revin la prezent. Spre surprinderea mea realizez ca nu mai sunt acelasi ca cel de anul trecut. Acest lucru are si parti bune si parti rele. Am observat ca unii oameni nu mai sunt langa mine... unii si-au vazut de viata si de drumul lor- pana la urma asta facem cu totii. Unele relatii s-au schimbat, oamenii s-au schimbat. Locurile s-au schimbat, situatiile la fel iar discutiile multe din ele au murit... exceptie facand alea in care discut cu mine insumi si cu Dumnezeu.
Lumea in intr-o continua si perpetua schiimbare... la fel si noi... iar acest fenomen e si rau si bun in acelasi timp...
Cu toate acestea un singur lucru pt mine nu s-a schimbat... parfumul inconfundabil al sufletului in prag de toamna...

Gand greu de exprimat....

Imi amintesc ca la inceputul verii acestui an am facut o tura montana in Muntii Retezat. Am petrecut vreo doua nopti la Lacul Bucura... foarte tare peisajul de acolo. Il stiam de ceva vreme si ii stiam si potentialul de a te face sa uiti de tine... insa ceva mi-a atras atentia in mod deosebit... si anume: ceata. Acest fenomen la un anumit moment mi-a ascuns frumusetea si potentialul peisajului, cu toate ca ele existau si erau prezente. Ce m-a ajutat sa le vad chiar si prin ceata a fost memoria si acea voce care imi spunea ca ele exista acolo... le-am vazut, le-am contamplat, le-am lasat sa ma cucereasca...
Cam asa e si in viata. Sunt momente cand suntem in ceata. Nu mai vedem potentialul si frumosul din noi. Nu mai credem in valoarea ce zace in noi.... in acele momente avem nevoie de acea Voce care sa ne aduca aminte ca potentialul exista in noi chiar daca pe moment nu il vedem. Si acea voce poate fi a unui prieten, a divinitatii in care credem, a familiei cu care traim sau a memoriei care in unele momente face minuni.
Cert e un singur lucru... potentialul e acolo chiar daca e ceata... si aceasta ceata intr-o zi se va risipi... acum care e alegerea pe care noi o facem?

din trecut...

Am facut cateva "excursii" in trecut. Si printre lucrurile, evenimentele, locurile si oamenii pe care mi i-am amintit m-a socat la acea vreme unul... mai precis un fost coleg de lucru... ce m-a socat la el?... a facut o afirmatie care la acea vreme imi parea utopica... l-am intrebat in conversatia ce o aveam daca are prieteni. Raspunsul lui a fost unul negativ... mi-a spus: " nu am niciun prieten". Eu am ramas socat. M-a socat singuratatea acestui baiat. M-a socat si faptul ca nu eram capabil sa schimb macar un pic starea lui de singuratate. Adevarul e ca imi era greu sa accept la acea vreme ca exista si acest gen de oameni... oameni nespus de singuri... Acum insa acest lucru nu imi mai e nici strain si nici de neinteles... traiesc ceea ce altii nu inteleg, simt ceea ce altii nici nu gandesc. Se pare ca asta e poate blestemul sau poate binecuvantarea vietii mele... sau poate ca ceea ce eu scriu acum traiesti si tu... si asta inseamna ca nu suntem singurii... si asta in unele situatii ne ajuta in altele nu... eu cred ca merita sa stim asta mai ales daca ne ajuta... e nevoie sa stii ca nu esti singurul "ciudat" intre cei care pe nedrept isi spun normali...

In scurta mea calatorie pe acest pamant am auzit odata pe cineva spunand ca nu e bine sa te trezesti brusc... mai ales cand visul pe care il aveai era superb.
Am realizat ca acel cineva care a lansat aceasta ''teorie'' avea dreptate. Asa e si in viata de zi cu zi... traiesti bine si chill pana cand ti se deschid brusc ochii... mama ce palma naspa primesti... sau mai bine zis un pumn in freza ca iti ia mult timp sa iti revii... mai ales ca te intrebi de unde a venit si cum de nu ai observat-o pana acum... Asa e adevarul... realitatea... dar care realitate? Cea care este sau cea pe care ti-ai creat-o tu insuti? Oricum ar fi e nasol si acum ca stii care e treaba si care e adevarul nu iti ramane decat sa te obisnuiesti cu el.... chiar daca e hidos si te revolta... dupa ce l-ai acceptat ai posibilitatea de a-l schimba... sa schimbi realul? Dar cu ce? sa schimbi realul care este cu realul pe care l-ai creat tu?
Of,of dar relativista imi pare analiza a ceea ce vreau sa spun... de fapt e cam greu de descris ce simti cand te trezesti brusc... cand ti se deschid violent ochii... realitatea te loveste rau de tot... dar de ce acum si nu in trecut? De ce acum si nu atunci cand treceam pe langa ea? Pentru ca asa e in pribegia noastra aici... nu poti fi mereu in garda... mereu cu ochii in patru... nu ai cum sa porti vesta antiglont tot timpul pe tine... sunt momente cand garda iti este jos, vesta antiglont e pusa deoparte si ochii nu iti mai sunt in patru... atunci esti vulnerabil si ghici ce atunci esti lovit... niciodata nu esti lovit cand esti pregatit.
Asadar ce sa mai scriu nimic... ca m-am calmat...
Voi lasa noapte sa se sparga in geam... udata de ploaia rece de primavara... parfumul salcamilor o face mai frumoasa... linistea ei mai atragatoare... contamplarea mea o face mai personala...

dupa punct...

E noapte de primavara... timpurie. Solitudinea si linistea imi stapanesc cu tiranie lumea. Nu ma deranjeaza. Sunt ala mele, fac parte din mine... de ce trebuie sa mai lupt cu ele? Am luptat pana acum si se pare ca nu am avut sorti de izbanda... unul din prietenii mei mi-ar zice ca nu m-am straduit destul, ca nu am dat totul in aceasta ''lupta"... eu zic ca am dat totul si nu am reusit sa inving. Asa ca am adoptat o alta atitudine... le accept. Le iau asa cum sunt si din acest moment al acceptarii pot incepe schimbarea. Totusi acceptarea tacerii si a solitudinii, acceptarea singuratatii si a linistii nu sunt lucruri usoare... le-am invatat, cred eu, dupa o lunga perioada de timp petrecuta in prezenta lor. Au fost momente cand m-au durut, cand m-au adus in pragul disperarii, nebuniei, sinuciderii... Acum parca nici nu le simt. Ma inconjoara, imi domina universul interior si exterior si parca nu imi pasa... nu ma dor... nu ma afecteaza negativ... oare am ajuns sa ma regasesc pe mine? Sa ajung sa pot spune fara prea multa analiza ca asta sunt eu?
Raspunsurile vor veni cu timpul... pana atunci voi continua viata. Potentialul, mi-a spus odata o prietena, e in mine... imi zicea ca e mare si lumea are nevoie de el. Pana la acel moment, al lansarii nevoii respective, trebuie sa il investesc, sa il cresc, sa il dezvolt... aici intervine problema: nu am mai facut asta pana acum... si, sincer sa fiu, habar nu am cum sa o fac. Deci cred ca ma voi prinde pe parcurs.
Asa ca sunt aici un solitar, dupa cum spunea Bacovia,...

punct...

"First cu is the deepest... "

Trei lumanari risipesc intunericul rece din camera. Linistea e tulburata de sunetul computerului... you tube-ul asta e mare lucru (" mare meserie" daca ar fi sa citez o "veche" vorba din popor). Gandul imi zboara aiurea... nici nu stiu pe unde a ajuns... trebuie sa il chem inapoi ca avem treaba impreuna. A trecut un an de la anterioara postare( Nu stiu de ce repet aceasta fraza in fiecare postare... cred ca am o fixatie sau mai multe? cine stie). Asadar a venit 2010. Si daca tot a venit anul asta m-am gandit sa nu il dezamagesc si sa ma trec si eu prezent in el... nu e frumos sa fiu absent in prima zi de anul nou... dar asta nu e prima zi... ups am cam ratat numaratoarea... de asta am mers la scoala, sa imi dau seama ca am numarat gresit, de fapt asta era chestia pe acolo ca imi spuneau cand greseam de parca nu aveam voie, dar asta e un alt episod la care sar aiurea. Asta e... pacatosul asta de gand tot vine si pleaca... gata e timpul sa lasam gluma si sa trecem la lucruri serioase...
Singuratatea din ultimele zile a fost si binecuvantare si blestem. Binecuvantare a fost pt ca mi-a dat ocazia de a sta si de a ma gandi la viata mea... am analizat evenimente din trecut, atitudini, priviri, gesturi, emotii, sentimente etc. A fost ok dar inca nu am terminat... de fapt nu ne ajunge viata asta sa terminam... Blestem a fost pt ca singuratatea doare rau de tot... dar numai in cazul in care realizezi prezenta ei... dar nu ma plang... am intezis la asta de vorba aia veche din popor ca "baietii mari nu plang" ... deci trebuie sa merg mai departe... unde inainte ca inapoi nu am cum si nici cand...
Un nou an. Noi vise. Noi planuri. Un nou an si un viitor apropiat care ne cheama... va deveni trecut in noaptea de revelion si iarasi viitor... Timpul...
LA final trebuie sa las un citat al lui Lucian Blaga... e prea frumos ca sa nu il scriu...
"Oprestea tacerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire,- si totusi te rog: opreste Doamne , ceasornicul cu care ne masuri destramarea."