Partea negativa a lucrurilor pozitive este tocmai aceea ca dureaza prea putin. Efemeritatea binelui si eternitatea raului imi da fiori... si acest aspect e doar o iluzie. Cert este ca binele e etern si ca raul nu va dainui vesnic... asa spune Scriptura, chiar daca noua ni se pare ca lucrurile stau diferit.
Azi intr-o secunda binele si relaxarea simtita pana in acel moment s-au risipit. In subconstientul meu imi era teama de atata bine. Stiam ca va muri aceasta perioada insa nu stiam in ce fel si cat de tare ma va afecta. Cu toate astea am supravietuit.... ma indrept din nou spre miezul noptii...
Noaptea are ceva de care nu pot sa scap. Imi place. Ma face sa gandesc mai mult. Ma ajuta sa zbor si sa ma prabusesc in voie... nimeni nu ma baga in seama pt ca toti sunt preocupati sa doarma.
Acum inima mi-e grea. Si nu poti nega... si a ta este... daca nu este a fost daca nu a fost va fi... Sufletul ma doare. Nu am crezut ca doare asa de tare. Durerea e ca un foc ce te mistuie. Dar ce arde el in noi? Poate raul, poate pacatul, poate ne arde pe noi... eul nostru. Cred ca de aia si urlam de durere. Si totusi ceea ce nu realizam este ca aceasta purificare ne face bine si nu rau... ne ajuta si nu ne distruge. Cu toate acestea incercam sa scapam de durere, de suferinta... si ajungem sa scapam de ele dar in final realizam ca de fapt ele ne-ar fi ajutat sa experimentam la modul real si plenar verbul a trai.
Cu sau fara legatura cu cele scrise mai sus voi continua descrierea unui alt tablou. Ati stat vreodata langa un om mort? Am avut ocazia sa stau langa cativa. Si ce am observat sunt lucrurile care urmeaza sa le scriu. Un om mort nu simte mai nimic... nu ii e frig sau cald, nu ii e foame sau sete, nu mai uraste si nici nu mai iubeste, nu te mai aude si nici nu iti mai raspunde... nu mai rade nici nu mai plange... si lista poate continua, de fapt mi-as dori sa o continuati voi doar asa ca un exercitiu de imaginatie... Deci omul mort nu mai simte durerea... pe el nici macar descompunerea nu il mai doare... E plecat departe, in alte tinuturi... unde nu mai aude nici bocetul sfasietor al celor pana odinioara dragi nici ceea ce se va intampla dupa plecarea lui... Absenta il caracaterizeaza in totalitate. Acum ganditi-va... ce se intampla atunci cand in locul omului punem speranta... se zice ca ea moare ultima... Nu stiu... cert este ca pana si moartea va muri candva... ea nu e vesnica... si totusi are si ea o parte pozitiva in hidosenia-i atribuita...

Invalmasala ordonata...

Ma indrept tacut spre miezul noptii. O noapte racoroasa de toamna. E liniste in jur. Aud doar cooler-ul computerului si sunetul tastelor activate de falangele membrelor superioare din dotare. Si aici sunt cu gandurile mele. Nu stiu daca e pentru prima oara in viata cand realizez ca ma schimb. Am impresia ca sunt in schimbare. De unde imi dau seama de acest lucru? Simplu... uitandu-ma in trecut. Dar ce vad acolo... in trecut? Vad situatii prin care trec acum si mai vad si atitudinea si reactia pe care o am la ele... atitudine si reactie diferite de cele avute in trecut... de aici vine concluzia ca de atunci si pana acum am fost supus unui proces de schimbare. Ciudat este ca inca nu stiu spre ce ma indrept. Mi-as dori sa ajung asa sau asa insa nu stiu cu siguranta in ce ma voi transforma... nu stiu care e rezultatul acestui proces. Mai e o teorie in lume ca toata viata esti intr-un asemenea proces. Corect, insa procesul are si el etape ,ca doar se respecta si el, nu? Ma intreb daca voi fi mai bun sau mai rau. Referitor la acest lucru oamenii spun unii despre altii ca s-au schimbat, pentru unii in bine pentru altii in rau. E clar ca nu pentru toti schimbarea va fi la fel si nu toti o vor privi la fel.
De o noua zi ma desparte noaptea prezenta. E toamna si la fel ca si natura si eu sufar schimbarea... ma supun ei. Acum nu mai sunt omul ce am fost anul trecut... anul viitor daca il mai apuc nu voi mai fi cel de acum. Pana la urma imi vine in minte intrebarea... cine sunt eu? Cel de ieri? Cel de azi? Sau cel de maine? raspunsul e chiar in intrebare... sau poate nu. Cine stie?
In incheiere vreau sa va las cu o poezie... autorul e Nichita Stanescu.
Emotie de toamna
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.
Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
Iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.
P.S. '' Te caut cu toamna/ Te caut tarziu/ Cu frunzele moarte de viata si stiu/ Ca ploaia ce-mi aduci e o lacrima din cer/ Si nu mai vreau decat sa sper... /O iubire alba fara de sfarsit/ Poarta visul nostru infinit/O iubire alba toata viata mea/ Ti-o daruiesc cu flori de nea...'' ( Iris)

Un gand subit...

Era o vreme in care ma intrebam de ce nu pot scrie pe blogg mai nimic. Raspunsurile sunt multe la numar dar unul care mi-a venit de curand in minte e acesta: cui ii mai pasa de ceea ce traiesc eu? Si la urma urmei, sa fim sinceri, e mai bine sa imi traiesc viata, cu bucurii, chiar si atunci cand sunt foarte rare, cu tristeti de care imi e plina. Uneori nu pot sa descriu in cuvinte ceea ce simt. Si asta ma intriga si pot spune ca ma si complexeaza. Uimirea imi e mult sporita atunci cand vad oameni care descriu aceste stari in versuri, in sunete, in imagini... si o fac mult mai bine decat as face-o eu in cuvinte...
Dar ma intorc la o vorba foarte des utilizata de mine odata... asta e... si nu prea pot schimba mare lucru. Asa ca imi ramane singuratatea si izolarea... sa vad daca si de data asta le voi supravietui... caci am realizat ca desi ma lupt cu singuratatea de atata amar de vreme inca nu m-am obisnuit cu ea... ciudat sa traiesti toata viata cu cineva si sa nu te obisnuiesti ce el/ea... sa nu iti lipseasca daca intr-o dimineata absenteaza, sa nu ii duci dorul cand lipseste...
Afara e toamna. Vara s-a dus. Natura incepe sa moara... cred ca a venit timpul si pt mine sa mor... Si totusi singuratatea nu imi va duce lipsa...